Viorel Trandafir

Viorel Trandafir a debutat în presă cu mai bine de 10 ani în urmă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. A colaborat cu mai multe televiziuni și publicații din zona Olteniei și a fost membru fondator si editor al ziarului Actualitatea Drăgășăneană. Actualmente, Viorel este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice. Scrie cărți, cântă, gătește și pictează spectaculos.

Viorel Trandafir s-a născut la Onești, într-un cătun cu câteva familii. Erau oameni parcă desprinși din romanele interbelice, cinstiți, cu frica lui Dumnezeu, trăind și iubind cu patimă, cumva în afara timpului.

Din Onești la Craiova, a fost doar un pas de tânăr rebel

Drumurile au început să i se înmulțească, iar familia a tot fost nevoită să se mute prin țară, până când au rămas, printr-o conjunctură ușor nefericită, la Turceni, Gorj. Acolo și-a petrecut a doua parte a copilăriei și bineințeles o parte din studii.

Dumnezeu mi-a dat durerosul har al creației și suficient jar sub picioare cât să nu mă pot potoli până nu-l sting vreodată. Am fost mereu o fire ușor sensibilă, fiecare dintre locuri, fiecare din experiențe mi-a lăsat câte ceva. De la bunici am învățat credința în Dumnezeu și cum să îți păzești tradițiile, de la tata am învățat cum să iubești pământul, iar de la mama sensibilitatea… Și tot așa…

La 16 ani a plecat de acasă, devenind adolescentul rebel și neînțeles. Ai săi aveau alte pretenții de la el, dar el visa să ajungă un scriitor reputat și dorea să își poată permite să facă toate „nebuniile mele din cap”, cum le ziceau ceilalți.

Au fost ani grei, însă Viorel Trandafir a terminat de unul singur liceul. După încă un an de muncă, s-a mutat definitiv la Craiova pentru a merge la facultate. În Cetatea Băniei, oportunitățile sale s-au schimbat radical.

Eu am crezut întotdeauna despre mine că am mers cu Dumnezeu de mână prin viață. Și încă mai merg. Asta pentru că toată viața mea a fost un șir îndelung de întâmplări care zidindu-se una peste alta m-au adus aici.

Viorel Trandafir

Pictura a fost intotdeauna un soi de vehicul al simțirilor sale. La fel ca și scrisul.

A pictat prin clasa a 5-a o replică după celebra lucrare a lui Grigorescu, „Car cu boi”, apoi pe Ecaterina Teodoroiu în bătălia de la Jiu. Ambele lucrări ajunseseră în holul școlii, însă după o perioadă au dispărut fără urmă. Cineva le furase și cu siguranță nu fusese unul dintre colegii săi.

Și atunci s-a gândit că dacă cineva s-a găsit să facă efortul de a le fura înseamnă că sunt cât de cât bune. Și a continuat de-a lungul timpului, cu pauze mai mari sau mai mici.

Viorel Trandafir, în lumea culorilor, luminii și a picturii

Spiritul se înconvoaie sub greutatea realității cotidiene, sub greutatea percepției acestei lumi lipsite de valori și de sens și atunci se zbate să iasă afară, să răbufnească undeva. Pictura e locul în care acesta poate să cadă în genunchi liniștit pentru a-și regăsi locul, pentru a regăsi relația cu Dumnezeu și eternitatea. Pensulele, culorile, șevaletul sunt doar sculele cu care acest spirit se cioplește neîncetat pentru a se șlefui.

Viorel Trandafir este și membru fondator al Uniunii Artiștilor Liberi din România, alături de maestrul Laurențiu Popa, cel supranumit Rembrandt de România, datorită afinității lui deosebite față de acest mare pictor. Este un proiect de grup care reunește toți artiștii neînregimentați în alte structuri academice. Artiști liberi, cu dragoste față de artele frumoase.

În cei trei ani de la înființare, Uniunea a adunat în jurul său un număr considerabil de membri, alături de care s-au organizat acțiuni în toată țara – workshop-uri sau tabere de pictură.

Viorel Trandafir nu doar că este un artist deosebit de talentat, dar și un spirit modest și recunoscător celor pe care îi respectă. De aceea, a ocolit cu diplomație și frumusețe faptul că și el este denumit tot un Rembrandt de România, alături de Maestrul Laurențiu Popa. Și este un Rembrandt veritabil, aș spune eu.

Viorel reușește cu măiestrie să creeze replici demne de acest nume, dar și picturi autentice, marca Trandafir, unde își așează simțurile și sufletul în culori, lumini și umbre.

Și ca să confirm ce am spus, trebuie să știți că Viorel Trandafir pregătește un șir de expoziții atât în țară cât și în străinătate. Cea mai recentă va fi la începutul lunii august, la Muzeul Național al Satului, unde va participa alături de alți artiști într-un proiect de promovare a artei și tradiției românești.

De asemenea va mai expune în toamnă peste hotare, în Germania mai exact, la o expoziție foarte importantă unde vor fi nume extrem de mari ale artei contemporane. Pentru februarie 2021, va pregăti o expoziție de amploare al cărei vernisaj va fi la Los Angeles, SUA.

Jurnalism, design, thrillere și gătit

Viorel Trandafir a debutat în urmă cu mai bine de 10 ani în presă, în cadrul postului de televiziune Tele U Craiova, unde a fost regizor de emisie. Este director al firmei de grafică, design și producție publicitară Gandart Media, editor al Revistei Culturale Draga Sani, al ziarului Cronica Vâlcii și producător de evenimente cultural-artistice.

Viorel Trandafir

Un om neobosit, polivalent, un spirit mereu în căutare de frumos și românesc, Viorel ne suprinde prin energia sa debordantă și capacitatea de a se concentra asupra tuturor talentelor și calităților sale, dar și prin felul impecabil prin care le realizează pe toate.

Așa cum ne spune chiar el, viața sa a fost plină de întâmplări din ce în ce mai stranii. Când dispera cel mai tare, se trezea cu câte o astfel de veste extraordinară care îl determina să meargă mai departe, oferindu-i chiar o direcție.

Tot printr-o astfel de întâmplare a ajuns într-o televiziune care a fost rampă de lansare pentru multe personalități ale presei de astăzi. S-a îndrăgostit din prima de acest domeniu și a continuat apoi, ani de zile, până de curând.

Din banii câștigați în televiziune, Viorel și-a permis să își finanțeze pasiunea. Ulterior, a încercat și presa scrisă, pe la câteva ziare locale, regionale sau chiar naționale, o activitate pe care a simțit-o și mai frumoasă.

Sunt hiperactiv. Eu în permanență fac câte ceva. Cât servesc o cafea dimineața scriu un articol pe Cronică sau pe Revista Draga Șani, sau mă documentez despre ceva istoric, la prânz sau după-amiaza mă văd cu vreun client pentru ceva grafică sau publicitate… Fac ceea ce îmi place și atunci nu mi se pare că muncesc. Secretul este să fii extrem de organizat. Chiar dacă de multe ori intervine oboseala și mai dai chix.

Cartea a fost un vis mai vechi, tot de prin copilărie. Și a tras de ea ani de zile, respectiv a scris vreo cinci variante până când, în urma unei probleme medicale, care l-a speriat foarte tare în acea perioadă, a decis să o publice cu orice preț.

I-a fost dintr-o dată teamă că „se duce” și în urma sa nu rămâne nimic palpabil. Și atunci s-a gândit la ce bun risipa unei existențe dacă în urma ei nu rămâne amprenta unei construcții câtuși de mici. Și a publicat cartea, care a avut un succes nesperat ajungând prin magazine și edituri despre care nici măcar nu îndrăznise a visa.

În prezent, printre picături lucrează la a doua, „Ospiciul – Moartea vine ca o izbăvire”, tot un thriller psihologic, speră el ceva mai bun decât primul și pe care nu știe cu siguranță când îl va lansa. De ceva vreme trag vreo doi editori de el, dar a decis să lase ideile să se matureze ceva mai mult.

Nea Vivi este o parte din modul său de viață.

Sunt îmbătat de natură, de real, de frumusețea clipei, a tradițiilor și a datinilor noastre, într-un cuvânt de românismul din noi. De asemenea, sunt așa cum se spunea despre Păstorel Teodoreanu, mare iubitor de vinuri și mâncăruri alese. Odată cu asta am decis să readuc în actualitate gastronomnia străveche a poporului nostru. Am găsit rețete prin scrieri vechi de câteva sute de ani și am început să le gătesc spre pofta mea și a câtorva buni prieteni. Rezultatul am început să îl postez pe acest blog.

Viorel Trandafir: „Trăiți, nu existați!”

L-am întrebat pe Viorel dacă își amintește în mod special de vreo întâmplare din viața sa. Ceva care l-a trezit sau l-a marcat cumva.

„Mi-am amintit de o întâmplare care pe mine m-a schimbat radical. Eram la Slatina, cu mai mulți ani în urmă, chiar la evenimentul de lansare a cărții mele, Alecsander. Fumam lângă statuia lui Ion Minulescu. Vine un necunoscut, își aprinde o tigară și imi zice:
– Aș fi vrut să văd mai mult din tine în cartea asta. Sunt două feluri de scriitori, cei care se pun înaintea condeiului și cei care se pun în spatele lui. Va trebui să te decizi pe ce parte vrei să stai.
N-am înțeles foarte bine idea iar respectivul și-a dat seama. Continuă.
– Ce-ai făcut anul trecut, în fix această zi?
Eu tâmp.
– Dar pe 16 martie ?
Eu, la fel de tâmp așteptam explicația.
– Ce lucruri îți aduci aminte de anul trecut? 
Am îndrăznit să răspund că foarte puține…
Și atunci mi-a spus că lucrurile acelea pe care mi le amintesc sunt singurele lucruri pe care le-am trăit cu adevărat. În restul timpului doar am existat.”

A plecat acasă înfiorat de cât de multe irosește din viață, existând. De aceea, ne sfătuiește să facem acest exercițiu în fiecare:

Trăiți, nu existați! Faceți ca fiecare clipă să rămână o amintire extraordinară. De atunci am făcut totul pentru a-mi îndeplini orice vis. Nu contează câtă muncă, nu contează prețul.

Din nou pe drumuri: Viorel Trandafir, spre Drăgășani, via Monaco…

Înainte să ajungă la Drăgășani, unde l-a purtat Dumnezeu, cum spune el, Viorel a locuit o perioadă la Monaco – asta doar ca să ne putem da seama de nebunia acestei decizii. Venise în Drăgășani de câteva zile, n-avea nici un plan, nu știa încotro or să îl mai poarte „nenorocitele de picioare”.

Într-un gang murdar, îi sare în ochi un afiș cu textul „Dacă știi ce a făcut Ștefan cel Mare pe 14 decembrie 1467 sună la nr de telefon 07…” Cum bineînțeles că știa răspunsul (lupta de la Baia cu Matei Corvin), a pus instant mâna pe telefon.

Persoana respectivă era regretatul Adrian Fugărețu, reputat jurnalist de talie națională, pe care îl purtase viața, ca și pe Viorel, tot acolo. I-a propus să facă împreună un ziar, pe care l-a și ținut multă vreme și care a fost un proiect de suflet. Apoi a cunoscut oameni deosebiți și a început să se simtă acasă.

Îi place aerul ușor aristocrat al urbei, dealurile pline cu vii, vinurile deosebite, istoria… Ăsta a fost și motivul pentru care a căutat să construiască foarte multe aici, pentru comunitate.

S-a simțit dator să dea ceva pământului pe care îl locuiește, s-a simțit dator să îl sfințească.

Faptul că sunt român e un privilegiu și o datorie cu care am fost norocos să mă nasc. Dincolo de vicisitudinile istoriei sau de teoriile învrăjbitoare de astăzi, eu cred că România e țara noastră minunată și că merită mai mult de la noi. Omul de-a lungul existenței sale are aceste lucruri care sunt ca o axiomă universală: o credință, un botez și o nație, care il definesc și-i arată locul între oameni.

Când nu pictează, nu scrie, nu gătește și nu este pe la firmă, Viorel își permite să aibă pasiunile sale și să fie pe la bunul său prieten dr. Mircea Miu, pe terasă. De acolo, de la conacul cu cramă dintre vii, nu își poate refuza bucuria unei priveliști extraordinare asupra împrejurimilor, sau a unei degustări de vin.

Tot dr. Mircea Miu a fost cel care a găzduit și sponzorizat două dintre taberele de pictură pe care le-a avut Viorel Trandafir cu Uniunea, dar și cel care l-a promovat și l-a încurajat de multe ori să continuie cu fervoare pe această ramură artistică, cea a picturii.

Cuvânt de încheiere

Un reportaj cât o mie de alte reportaje aș spune. O lecție de viață, de îndrăzneală, pasiune și nebunie. Curată aș spune eu! Dar care naște artă! Artă frumoasă, a unor timpuri mult mai frumoase.

Așa cum spunea domnul acela, lucrurile pe care ni le amintim brusc, fără un efort al memoriei, sunt singurele lucruri pe care le trăim cu adevărat. Haideți să trăim mai mult și să existăm mai puțin! Haideți să ne răscolim cumva pe dos și pe față, să găsim în noi izvorul care ne ajută să bem „apa vie” și să dăm viață la tot ce ne înconjoară. Așa cum face talentatul nostru artist de azi, Viorel Trandafir!

Ce să îți doresc eu, Viorel? Să sfințești cât mai multe locuri, să naști cât mai multe opere de artă din emoțiile și simțurile care te răscolesc neîncetat și să povestim într-o zi cât mai multe, la un pahar de vin aromat, undeva pe dealurile Drăgășanului.