Povestea din spatele lucrării lui Trandafir, “Orfeus pierzând-o pe Euridice”, sentimentul divin al iubirii, invidie, soartă, slăbiciunea umană care condamnă definitiv și irevocabil
O excursie în munții Rodopi și un grup statuar
Am avut plăcerea deosebită de a călători preț de două săptămâni pe meleagurile mitice ale Bulgariei, la Smolyan, o zonă cu tradiții și mituri care sfidează veșnicia.
Munții Rodopi, un fel de leagăn al celei mai vechi îndeletniciri din lume – păstoritul, munți cu tradiție multi-milenară și mituri mai vechi decât omenirea însăși.
Asemenea acestora este și mitul celui mai celebru cuplu al tuturor timpurilor, sortit tragediei, condamnat la destinul dramatic de a nu-și putea învinge nici zeii, nici condiția umană.
Chiar pe aceste meleaguri se spune că s-ar fi născut Orfeus, motiv pentru care oamenii din părțile astea încă onorează memoria cuplului, ridicând un grup statuar care-i înfățișează pe cei doi pe când petreceau drumul de ieșire din Infern.
Orfeus, arhetipul universal al artistului din toate timpurile
Orfeus, una dintre cele mai cunoscute figuri mitilogice în cultura occidentală, mi s-a înfățișat atunci ca arhetip universal al artistului.
Deși dăruit cu o liră făurită de Hermes, liră al cărui cânt mișca stâncile și potolea stihiile (precum se menționează în legendele argonautice la care Orfeus participase), Orfeus nu-și găsește fericirea, ci mai degrabă deznădejdea și disperarea.
Nimfa Euridice moare la scurt timp după căsătoria lor, mușcată de un șarpe. Pentru că nu poate răbda nicio clipă lipsa ei, Orfeus călătorește în infern, folosindu-și lira pentru a încremeni demonii Tartarului în încercarea disperată de a o readuce la viață.
Din mit, la zugrăvirea pe pânză
Fascinat de acest mit incredibil, de caracterul arhetipal și toată moștenirea filozofică, am decis ca la întoarcerea în țară să comand o pânză de dimensiuni monumentale (200x150cm) pentru a rescrie cel mai crunt dintre momentele trăite de cei doi amorezi universali.
Astfel, această poveste m-a inspirat să creez tabloul pierderii celei din urmă, ca un memento profund pentru omenire.
“Orfeus pierzând-o pe Euridice”, lucrarea mea, arată exact momentul în care, dominat de temeri și de dragostea arzătoare, Orfeus nu poate răbda ispitei crunte de a o privi pe Euridice. Slăbiciunea condiției sale umane frânge brusc destinul celor doi pentru a doua oară și definitiv în același timp.
Ea pleacă împăcată capul, știind că el a făcut orice sacrificiu pentru a o readuce la viață, iar el o privește descumpănit, căci amăgirea că ar fi urmat s-o aibă din nou este mai grea decât prima pierdere.
Mâinile se despart într-o clipă cât o veșnicie, timpul se oprește. Până și zeii își ascund fețele înfiorați de un asemenea crunt destin.
Lucrarea își propune a fi mai degrabă un memento, pentru ca omul să reînvețe ce înseamnă dragostea apoteotică, sacrificiul de sine, iar cei care o văd să realizeze că suntem, până la urmă, simpli oameni cu slăbiciuni, sortiți greșelii și, mai ales, pieririi.
Poveștile noastre trebuie să rămână în urmă amprente prin veșnicie, precum a rămas povestea tragică a celor doi îndrăgostiți.
